luni, 17 octombrie 2011

Get it together

Well hello again, guys! Azi am chef sa scriu. Nu m-am decis inca despre ce, probabil ca postarea asta va fi lipsita de sens si dupa primele randuri pe care le veti citi o sa alegeti sa apasati pe "x"-ul ala rosu de sus din dreapta (respectiv stanga sus pentru fanii MacBook).

Cert e ca sunt racita cobza. Zilele trecute ii spuneam lui Mada "Na, ca n-am racit, am scapat!" si acum stau cu Tantum verde langa mine si cu picaturile de nas si ma chinui sa scot o postare decenta pe blog desi simt ca imi explodeaza capul de durere. Pe fundal am bagat un Lilly Allen "It's not fair" asa ca pentru inspiratie si mi-am facut si un ceai de macese, poate poate imi vine inspiratia si gasesc si eu un subiect proper. Bine, stiu despre ce as vrea sa scriu dar nu e frumos sa imi pun toate problemele pe tapet si mai bine nu.





 Dar cineva important pentru mine tocmai m-a inspirat sa scriu despre ceva esential in viata asta, si anume puterea. Mi-a spus asa: "Power is so characteristically calm, that calmness in itself has the aspect of strength". Cred ca e cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva in ultimul timp. Asta mi se pare o calitate, puterea de a-ti pastra calmul chiar si atunci cand esti calcat in picioare de persoanele care poate intr-o perioada au contat pentru tine, desi ei nu au constientizat asta. Mi se pare mult mai greu sa accepti, sa mergi mai departe, sa admiti pentru a nu stiu cata oara ca "un sut in fund e un pas inainte" si sa zambesti multumind pentru ce ai, nu pentru ce ai pierdut. Asta iar mi se pare o prostie, oamenii care mereu plang pentru ce au pierdut fara sa constientizeze ca inca au pentru ce sa multumeasca. In viata asta nu merita sa stai nici o secunda sa regreti ceva din trecut. Si nu spun ca nu regret unele lucruri pe care am ales sa le fac, uneori stau si ma gandesc oare ce s-ar fi intamplat daca nu alegeam calea pe care am ales-o? Dar dupa cateva minute ma dezmeticesc si imi dau seama ca regretele sunt o pierdere de timp, trecutul e trecut si nu trebuie decat sa ma concentrez pe prezent. Sunt convinsa ca fiecare pas pe care am ales sa-l fac in viata asta o sa ma duca fix unde trebuie sa ajung. Asa a fost sa fie, imi place mie sa zic. Asta a fost o paranteza cam lunga, despre regrete o sa am grija sa dezvolt eu alta data, acum vorbim despre putere.

Revenind, mi se pare mult mai greu sa ai o anumita tarie de caracter in momentele critice din viata decat sa te cobori la un anumit nivel (si fiecare interpreteaza asta dupa bunul sau plac). In ultimul timp am invatat ca mai bine rad decat sa ma enervez. Si chiar am observat (probabil pe sistem nervos) ca de fiecare data cand se intampla ceva prost, sau de fiecare data cand mai primesc "o bomba" in freza ma umfla rasul pur si simplu, si asta in mod natural. Dar chiar nu ma plang, multumesc ca am ajuns sa tin piept tuturor. E mult mai usor sa razi de ce ti se intampla decat sa plangi. Plansul te consuma, iti da dureri de cap, plansul e calea pe care o aleg oamenii slabi. Saaaau plansul este arma pe care o folosesc sociopatii in fata oamenilor din jur, o arma a manipularii. De fapt, nici macar, pentru ca sociopatii nu sunt persoane foarte inteligente. Si asta pentru ca in momentul in care isi pun in cap un anume scop, isi concentreaza putinele resurse doar pe scopul respectiv nemaiputand sa se focalizeze pe celalalte activitati din viata lor. Dar jos palaria pentru ei, sunt niste oameni fericiti, pentru ca ei nu au remuscari si sunt incapabili de a simti orice fel de sentiment care are catusi de putin legatura cu iubirea pentru cineva. Doar dau impresia asta. Dar sa admitem, cu totii suntem oameni si cred ca toti gresim in viata asta.

 Totusi ceea ce nu inteleg deloc este incapabilitatea unor oameni de a recunoaste o greseala. Cunosc foarte multe persoane care chiar cred ca ele au mereu dreptate si ca nimeni si nimic nu este deasupra lor. Cunosc oameni multi care se supara daca le dai un argument prin care le arati ca gresesc, chiar daca este intr-un mod constructiv. Mi se pare o dovada de prostie sa nu accepti parerile altor oameni si sa admiti ca poate uneori nu ai dreptate. De cand eram mica mama imi spunea mereu urmatorul proverb dupa care am ales sa ma ghidez si eu: "Spune-i prostului ca-i prost si se face si mai prost. Spune-i desteptului ca-i prost si se face mai destept". Perfect adevarat. Un om inteligent poate sa isi recunoasca propriile greseli si sa se indrepte, nu sa isi bage degetele in urechi si sa mearga mai departe. But hey, asta e doar parerea mea. Simtiti-va liberi sa ma contraziceti.

Iar acum, ma inclin in fata voastra si sper ca nu v-am plictisit prea tare cu filozofiile mele.
Acum va doresc o seara cat mai placuta si o saptamana cat mai "roditoare"! Aaaaa, si va doresc si voua mult calm in toate situatiile de criza.

duminică, 9 octombrie 2011

Just realized

Ziua de ieri a fost un fel de revelatie pentru mine. Da, stiu ca suna grav, dar nu e chiar asa. Cred ca este cel mai bun lucru care mi s-a intamplat in ultima vreme si pentru asta sunt super recunoscatoare. Ma simt fericita cu adevarat. M-am sculat binedispusa alaturi de o prietena extraordinara. Cu zambetul pe buze mi-am inceput ziua si parca lucruri din ce in ce mai bune au inceput sa mi se intample. Karma, baby! Am vorbit la telefon cu cel mai bun prieten pe care l-ar putea avea o fata vreodata, Mada al meu si mi-a facut ziua mai frumoasa. Pe masura ce trecea timpul am vorbit cu persoane care progresiv, ajungeau sa ma binedispuna din ce in ce mai mult si sa ma faca sa imi dau seama cat de norocoasa sunt pentru ca ii am. Si se stiu ei, nu trebuie sa ii scriu aici. Zambete peste zambete. Am ajuns la concluzia ca sunt cativa oameni pentru care merita sa faci absolut orice sacrificiu, niste oameni extraordinari care mereu o sa ma ajute cand mi-e greu si mereu o sa ma intelegea orice s-ar intampla. Niste oameni care o sa se gandeasca mereu la mine orice s-ar intampla. Si eu am avut norocul sa ii am alaturi de mine si sa am privilegiul de a le intoarce "serviciul", because that's what friends are for. Am realizat ca se mai intampla sa existe neintelegeri, sa mai existe certuri, dar tocmai in perioadele de criza se vede care iti sunt prietenii si care sunt oamenii care merita sa ii tii aproape de tine.




Pe calea asta o sa iti spun cat de mult te iubesc, Andreea si cat de mult te apreciez pentru ca dupa tot ce s-a intamplat tu ai ramas la fel si mi-ai demonstrat ca prietenii raman chiar si in momentele grele. Pentru asta, mereu o sa ramai prietena mea si o sa te apreciez mereu. Pentru ca mi-ai demonstrat asta, nu doar ai spus-o si in momentele grele mereu m-ai ajutat sau cel putin ai incercat. 

Asa ca ieri a fost o zi frumoasa. Va multumesc din suflet!

P.S. Multumesc prietenilor mei pentru ca au incredere in mine si ma ajuta sa trec peste perioadele grele. Va multumesc pentru ca ma sustineti si ma ajutati sa nu clachez atunci cand sunt cu un "picior in groapa".


luni, 3 octombrie 2011

When in Rome, part eight

Imi pare rau ca am intarziat cu ultima parte. Eh, comoditatea asta si fericire prea mare ca am ajuns in Bucuresti asa ca nu am avut prea mult timp de scris, cam asta s-a intamplat cu mine.

Acum sa trecem la treburi mai serioase si sa va relatez ziua de vineri si cu ce peripetii am avut inainte de plecarea din Italia. Inainte sa ajungem la gara sa lasam bagajele ne-am mai ratacit putin cu bagajele, dar asta este mai putin important. Am fost la Basilica di Santa Maria Maggiore in prima faza. Nu am ramas prea impresionata, again (chiar nu ma declar o mare fana a bisericilor catolice dupa cum spuneam si in posturile precedente). Cam toate arata la fel si sunt doar cateva dintre ele care au ceva cu adevarat special si marcant. O sa pun cateva poze cu biserica sa vedeti cam despre ce vorbesc.



Urmatoarea oprire a fost la Basilica Santa Maria in Trastevere. Cred ca aici e locul meu preferat din Roma. In tot orasul asta agitat am gasit in sfarsit o oaza de liniste, un loc in care poti sa te reculegi in mijlocul unei piatete cochete, la "poalele" unei fantani cu razele soarelui mangaindu-ti usor fata. I felt like home, I felt peaceful for the first time this year. Chiar am putut sa imi golesc mintea pentru cateva secunde complet si sa reusesc sa nu ma mai gandesc la absolut nimic. Am putut sa zambesc cu adevarat fara sa ma gandesc la probleme, la griji sau la solutii. A fost genul ala se moment pe care il asteptam de ceva vreme, relaxarea la care speram de atat de mult timp. Si uite ca intr-un final, in ultimul ceas am capatat-o.

Biserica este cea mai veche din Roma, si ceea ce o face speciala este ca nu a fost renovata absolut deloc de la construirea ei, decat consolidata.








Se spune ca pe locul pe care a fost construita biserica a inceput sa curga ulei de masline in ziua in care Iisus Hristos s-a nascut, un semn pentru credinciosi. In biserica in stanga altarului se afla o columna care marcheaza punctul in care a inceput sa curga uleiul.
Din pacate, ceva a trebuit sa strice momentul asta. Fix cand am ajuns la poarta bisericii am observat doua tiganci care cerseau, bineinteles fiecare in colturi diferite, pe teritorii diferite. Deodata in linistea de acolo cele doua femei au inceput sa se certe si sa urle pana cand au inceput o bataie in cel mai serios mod. Baston in cap, par smuls, una din ele scuipand-o pe cealalta, injuraturi in romana/tiganeasca/italiana...tot tacamul. Asta pana cand cineva a chemat Carabinieri si cele doua femei s-au cărăbănit cu stil din fata bisericii. Din fericire pentru mine, am reusit sa imortalizez momentul K1 la care am fost martora. 




















 In rest, tot ce pot sa va spun despre locul asta, este ca e magnific. Te simti de parca intri in alta lume. Un loc la fel ca in filmele vechi in care imi doream cu ardoare sa ajung. Cladiri cu zidurile acoperite de iedera, strazi pavate cu piatra cubica, o fantana ce vegheaza permanent in piata, mici bistro-uri pe margine si oameni care se relaxeaza pe marginea fantanii. 






Cat am stat pe marginea fantanii si am savurat o felie de pizza, m-am lungit frumos pe trepte. La bataia vantului mai simteam cativa stropi fini de apa pe fata de la fantana. Stiti senzatia aia in care stati langa o fantana fix in partea dinspre care bate vantul si inchideti ochii si simtiti cum picaturi fine va acopera toata suprafata pielii? Mai bine zis ati fost vreodata cu barca in Cismigiu si v-ati asezat langa fantana doar sa simtiti senzatia respectiva? Eu da. Si e extraordinar. Trebuie sa incercati asta neaparat. Mie una mi-era dor. 

  Acum sa iesim putin din starea de melancolie si sa va povestesc ceva putin mai amuzant. Amuzant acum, pentru ca in momentul respectiv panica mai mare nu am mai simtit niciodata. Dar pentru ca faptul e consumat, acum pot sa fac haz de necaz. Asa ca here we go. Am ajuns si la aeroport intr-un final, cam cu doua ore inainte. Am facut check-in-ul, neinteresant, avionul pleca la 18.50, asa ca trebuia sa fim la poarta de imbarcare la 18.20. Boooon. Stupid stupid m, and my smart smart mum nu ne-am gandit ca aeroportul de la Fiumicino este foarte mare. Prea mare. Asa ca am stabilit ca avem timp de o cafea. Wroooong. Nu aveam timp. Pe la 18.05 ne-am pus si noi la imensa coada de la security check. Cam pe la 18.20 eram tot acolo. Panica. Cand in sfarsit am scapat de paza am inceput efectiv sa alergam prin aeroport. Fix cum vezi in filme. In filmele alea cheesy cand alearga aia prin aeroport sa prinda avionul. Nu exagerez cand spun ca am alergat cu bagajele dupa noi cel putin vreo 2 km. Ceeeeel putin. Si am coborat etaje, am urcat etaje, am ajuns chiar la un tren care ne ducea dintr-un corp al terminalului in alt corp la o mare departare. Se facuse deja 18.40. Deja ma vedeam pe culoar si la capat...no airplaine. Panica si mai mare. Maica-mea era de-a dreptul disperata, deja vedea cum urma sa dormim in aeroport. Si sincer, si eu. Dar in momente de genul asta prefer sa imi pastrez calmul pe parcurs si daca la sfarsit se termina prost, atunci devine nasol. Chestii sparte, plansete, tigari multe...you don't wanna see me there. Dar macar in timpul unei crize am calitatea de a ma autocalma. Si cand ii vad pe altii in jurul meu ca se agita mi-e cam greu sa fac asta. Asa ca a fost un chin.   Abia la 18.45 am ajuns la poarta de imbarcare, niste oameni ne-au verificat biletele si da-i si alearga pe culoarul spre avion. Aaaaaaaleluia! La capat, am vazut o stewardesa care se uita cu un zambet pe buze spre noi...jur ca m-am simtit de parca am vazut luminita de la capatul tunelului. Imi si venea sa o intreb: "Tanti, te cheama Luminita? Tocmai mi-ai facut ziua mai frumoasa!". Din fericire nu am facut-o. Dar din panica totala in care intrasem mi s-a latit brusc un zambet imens pe fata si am rasuflat usurata. Atunci mi-am promis ca data viitoare o sa fiu inainte cu 4 ore la aeroport sa ma asigur ca nu o sa mai trec prin asa ceva. Never never again! Oricum, cred ca daca in momentul ala ne filma cineva si ne punea pe youtube cred ca ajungeam celebre pentru fetele pe care le aveam si pentru felul in care alergam. Priceless

Cu multumire va zic ca povestea de azi a avut un happy end. Finalul fericit propriu zis a fost aterizarea pe aeroportul din Bucuresti si senzatia aia de "acasa".

 O mica concluzie cu privire la escapada mea in Roma...A fost frumos, as mai merge, dar categoric as gasi un hotel in centru, undeva cu vedere la Fontana di Trevi si as avea grija sa stau mai mult timp cu un pahar de vin pur si simplu sa ma uit la lume si sa profit de frumusetea arhitecturii. A doua oara nu este de vizitat, a doua oara este de savurat. Si intr-o zi asta am de gand sa fac. Am de gand sa o iau pe domnisoara Cora asa cum i-am promis si sa mergem doar noi doua ca fetele intr-o excursie. It's a promise!

 Asa ca va recomand sa vizitati Roma, sa va inarmati cu rabdare si cu incaltarile potrivite si sa porniti intr-o excursie printr-un oras superb. Il recomand sa il puneti pe lista cu locuri de must-visit. Acum v-am pupat, copii. Ma intorc la chestionarele mele pentru permisul auto. So wish me luck! :)