Existenta efemera

"Lasi!N-au curaj...se tarasc.Isi tarasc drama tainuita cu dansii.Cred ca au biruit destinul...In aceasta drama a capitularii pe care oamenii o numesc intelepciune,nu-i oare cheia nefericirii omenesti?Cedeaza vietii si isi pierd viata!...Ce altceva fac noua sute nouazeci si noua dintr-o mie de oameni?...Au sperat ceva,si se multumesc cu drojdia trezita a sperantelor.Au iubit cu o o dulce si atroce suferinta,iar din tortura aceea sublima,le-a ramas corvata sarutului moale si flas,conjugal.Au nazuit sa cucereasca lumea,si se zbat pentru o scadenta de polita...Tot spre ce au intins bratele s-a prefacut in scrum...Si continua totusi a trai,a gesticula automat viata...In fiecare alveola umana e inchis de pe acum cadavrul omului care ar fi putut fi,ca a vrut sa fie si care nu va mai fi niciodata!...Nu purtati fiecare in voi oare cadavrul unui adolescent pe care l-ati ucis cu toata nebunia lui,numita de voi divina,numita de mine luciferica?"

(Cezar Petrescu-"Carlton")

Ma uitam prin calculator si am gasit citatul asta de la o piesa de teatru de la liceu pe care am jucat-o anul trecut.Il tot citesc si imi dau seama cat de adevarat este...oamenii au o existenta efemera de care nu isi dau seama de cele mai multe ori si daca isi dau seama nu fac nimic.
Sunt de acord ca este omeneste a gresi,dar e luciferic sa continui cu aceeasi greseala si sa-ti dai seama.Parerea mea e ca mai rau e sa nu-ti dai seama...cum mai poti sa te corectezi?
Oamenii au obiceiul mereu sa spuna "Eu nu o sa ajung asa".Ironia sortii e ca in multe dintre cazuri ajung exact ce candva urau.Chiar nu pot sa inteleg cum se poate asa ceva.Unii oameni ajung ca niste roboti.Nu-si mai dau seama ce fac,ce ajung sa faca,nu-si dau seama ca fac rau in jur sau ca isi fac singuri rau.Se plang de propria viata fara sa realizeze ca ei sunt singurii care pot schimba drumul pe care o luat-o mai mult sau mai putin constient.
Mereu avem impresia ca suntem impliniti,ca am facut tot ce era de facut dar in loc sa gandim in profunzime,noi luam in seama doar lucrurile superficiale,care aparent sunt cele mai importante.
Exista o vorba..."Coboara cu picioarele pe pamant".Nu prea imi place vorba asta.Am impresia ca parca taie absolut orice legatura cu visarea,cu copilul din noi.De ce la varsta de 18 ani trebuie sa coboram cu picioarele pe pamant si sa ingropam de viu copilul din noi?De ce nu putem sa prelungim copilaria atata de valoroasa care oricum este cea mai frumoasa perioada din viata oricui.O perioada la care nu ne vom mai intoarce niciodata.Cand eram mica imi doream sa nu cresc niciodata.Sa raman mereu copil si la exterior si la interior.La exterior nu se poate,ar insemna sa inselam legile naturii dar la interior cine ne opreste?De ce nu putem sa ramanem si cu o minte de copil?Ne putem maturiza,dar de ce sa omoram de tot copilul din noi.As vrea sa fiu impartita(virtual desigur)in 2 parti.CLaudia copilul si Claudia adultul.As vrea sa pot sa gandesc echilibrat,fara extreme,fara sa fac greseli,desi stiu ca este imposibil.

Tot ce ma gandesc acum e ca nu vreau sa devin ceea ce urasc.Totdeauna am avut teama asta si nu stiu daca va inceta vreodata.