(Am citit scrisoara asta pe un site si mi-a placut foarte mult asa ca m-am gandit sa vi-o arat si voua,dar cum este foarte lunga,o sa fac mai multe parti.Enjoy)
I love you not because of who you are, but because of who I am when I am with you.
Nu stiu multe lucruri despre viata. Nu sunt nici suficient de versata, nici destul de inteleapta pentru a privi cu detsare si a accepta faptul ca exista povesti ce iti imprima emotii ce refuza sa se estompeze, odata cu trecerea timpului. M-am multumit traind aici si acum toate acele lucruri care imi faceau inima sa bata mai tare, am condus repede, am iubit incet, am cazut, m-am ridicat si am asteptat cu nerabdare sa incerc din nou.
Am plecat fara sa privesc inapoi atunci cand am crezut ca este timpul sa o iau de la capat. Si am crezut pentru un timp ca reusesc. M-am inselat. Poti fugi de multe lucruri, mai putin de tine insati. Si trebuia sa ma intorc la existenta unde lasasem atatea intrebari fara raspuns, ape line, valuri involburate, artificii, nesiguranta teama, exaltare si dorinta de mai mult. In timp ce cautam un motiv pentru ca intoarcerea mea sa nu fie expresia capitularii in incercarea de a ma descurca pe cont propriu, am inceput un joc de cuvinte . Cu tine.
Nu pot spune nici acum, in momentul in care iti scriu aceste randuri, ce m-a facut sa m-a opresc asupra ta. Poate niste amintiri de demult suprapuse unor ochi care pareau a spune mai multe decat as fi putut eu intelege. Poate faptul ca erai atat de diferit de toti cei pe care ii cunosc, de mine, pentru ca aveai darul de a ma aduce cu picioarele pe pamant din al 9-lea cer si a ma ridica atunci cand ma gaseam infranta si nesigura. Doar din cuvinte. Fara nici un efort din partea ta, existenta ta ma linistea si imi dadea fiori totodata. Devenisei micul meu secret ce ma facea sa zambesc de fiecare data cand imi aminteam de tine, un capriciu, o necunoscuta pe care nu aveam de gand sa o desoper chiar daca te cunosteam mai mult in fiecare zi. De fapt, ma cunosteam pe mine... Asa cum nu ma mai stiusem niciodata. Si imi placea fata aceea. Visatoare, nebuna, calma si plina de verva, ca un vulcan pe jumatate activ, asteptand momentul cataclismului. Asa cum nu as fi putut aparea in fata nimanui, ma gaseam in fata ta, convinsa fiind ca distanta si fapul ca nu erai pana la urma decat un necunoscut, imi permite sa fiu asa cum vreau fara teama de repercursiuni.
Nu m-a interesat de unde vii si al cui esti, atata timp cat, de fiecare data cand erai cu mine, te simteam al meu. Fara sa te ating. Nu sunt genul de femeie care sa aiba usor inima franta, nu mi-a fost nicodata teama sa sufar. Chiar ma incita ideea ca existenta mea atat de bine pusa la punct in aparenta, sa fie zdruncinata putin. Imi place ca nu sunt perfecta si imi placea ca ceea ce faceam cu tine, nu semana cu nimic din ceea ce mai facusem pana acum. Ma linistea faptul ca nu sunt langa tine sa ma vezi atunci cand rosesc, cand zambesc, cand ma aprind de dorinta sau cand ma las prada furiei. Imi placea jocul acesta de-a fi si a nu fi cu tine, ca orice lucru nou si interesant din viata mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu